Blair a inventat-o. Carney a furat-o. Trump îi are pe amândoi la masă.

Discursul care a zguduit Davosul

La Davos, premierul canadian Mark Carney a ținut un discurs care a surprins audiența.

Folosind celebra parabolă a băcanului din eseul lui Václav Havel “Puterea celor fără de putere”, Carney a lansat un apel surpriză: puterile mijlocii ale lumii trebuie să înceteze să mai joace rolul de state obediente și să construiască o alternativă reală la dominația marilor puteri.

“Este timpul să ne dăm jos afișele din vitrină”, a declarat Carney, referindu-se la ritualurile de conformare pe care statele le practică față de hegemonia americană. În viziunea sa, ordinea internațională bazată pe reguli nu mai funcționează — cei puternici fac ce vor, iar cei slabi suferă consecințele.

Soluția propusă? O “a treia cale”, între supunerea față de SUA și izolarea în fortărețe naționale. O coaliție de puteri mijlocii, care să construiască parteneriate diversificate, să investească în autonomie strategică și să refuze să mai concureze pentru favorurile hegemonului.

Ironia istorică este că aici avem o a doua “A Treia Cale”

Aici intervine paradoxul istoriei recente.

Termenul “a treia cale” are un inventator celebru: Tony Blair.

În anii 1990, împreună cu Bill Clinton, fostul premier britanic a construit “The Third Way” ca filosofie politică, o alternativă între socialismul rigid și capitalismul laissez-faire.

Era un proiect de centru-stânga care îmbrățișa globalizarea și, crucial, colaborarea strânsă cu Statele Unite.

Blair’s Third Way însemna parteneriat transatlantic. Blair l-a urmat pe Bush în Irak.

Carney’s Third Way înseamnă acum emancipare de SUA. Canada semnează acorduri cu China și Qatar.

Aceleași două cuvinte. Semnificații opuse.

Și iată o coincidența.

Astăzi, ambii — Tony Blair și Mark Carney — se află în același “Board of Peace” al lui Donald Trump pentru reconstrucția Gazei. Inventatorul celei de-a treia căi originale și cel care i-a furat termenul pentru a-i inversa sensul, la aceeași masă, sub președinția omului pe care Carney îl critică implicit în discurs.

Ce vor de fapt democrațiile?

Dincolo de ironie, discursul lui Carney ridică o întrebare ce merită luată în seamă: cum ar trebui să se poziționeze democrațiile într-o lume în care regulile par să nu mai conteze?

Răspunsul ideal nu se află în niciuna dintre extremele pe care le propune Carney.

Nu în supunere oarbă, pentru că alianțele funcționale necesită parteneri cu demnitate, nu vasali.

Nu în “autonomie strategică”, pentru că puterile mijlocii care se “diversifică” ajung să facă jocul exact al regimurilor autoritare pe care pretind că le evită.

Calea reală pentru democrații rămâne cea pe care Blair și Clinton au articulat-o, chiar dacă au aplicat-o imperfect: parteneriat între egali, cu drepturi și obligații, ancorat într-o comunitate de valori capabilă să proiecteze putere.

Carney are dreptate că vechile presupuneri confortabile nu mai funcționează. Dar soluția nu e să fugim de la masă. E să ne asigurăm că avem un loc real la ea — și să contribuim proporțional.

Václav Havel nu și-a dat jos afișul comunist ca să rămână singur în vitrina goală. L-a dat jos pentru că știa că există o comunitate de democrații gata să-l primească.

Asta este lecția.