Cine i-a învățat pe psihologii români să comenteze crime?

Răspuns: nimeni. Și se vede.

Introducere

În data de 19 ianuarie 2026, România a fost zguduită de o crimă care sfidează orice înțelegere convențională: trei adolescenți din comuna Cenei, județul Timiș — doi de 15 ani și unul de 13 — și-au ucis cu premeditare colegul de 15 ani, Mario Alin Berinde. L-au lovit repetat cu un topor și cu un cuțit, au încercat să-i incendieze corpul, apoi l-au îngropat în grădină.

Crima fusese planificată timp de o lună. Motivul declarat: invidia.

În mod firesc, cazul a generat reacții publice intense, inclusiv din partea profesioniștilor din domeniul sănătății mintale. Psihologii s-au grăbit să ofere explicații, să contextualizeze, să tragă semnale de alarmă. Unii au făcut comparații cu miniseria britanică ”Adolescence”, fenomenul Netflix al anului 2025.

Dar aceste comparații au dezvăluit nu doar o tragedie socială, ci și o criză profesională pe care mulți colegi din sistem o simt de ani de zile, dar despre care este greu să vorbești public fără să pari că-ți ataci propria profesie.

Acest articol nu este un atac la psihologii români. Este o invitație la o conversație pe care o amânăm de prea mult timp.

Partea I:

Ce ne arată ”Adolescence” despre cum funcționează un sistem

Miniseria britanică ”Adolescence” (Netflix, 2025) urmărește cazul lui Jamie Miller, un adolescent de 13 ani arestat pentru uciderea unei colege de școală. Filmată în cadre lungi, fără montaj, seria a devenit un fenomen cultural tocmai pentru că nu oferă răspunsuri simple, ci arată un sistem întreg confruntat cu o tragedie.

Poliția: profesionalism fără moralizare

Din primul episod, vedem cum polițiștii intră în casa familiei Miller. Arestarea este dură în esența ei. Un copil de 13 ani, în pijama, cu un ursuleț de pluș în pat, este încătușat sub amenințarea armelor. Dar brutalitatea este procedurală, nu personală. Detectivii DI Bascombe și Misha Frank nu fac comentarii sarcastice, nu judecă familia, nu transformă ancheta într-un spectacol al superiorității morale.

Când descoperă dovezi video ale crimei, Bascombe i le arată tatălui — nu pentru a-l umili, ci pentru că procesul o cere.

Profesionalismul britanic din serial contrastează cu ceea ce vedem uneori în România, unde anchetele pot fi însoțite de scurgeri în presă și declarații publice premature

Școala: cooperare, nu acoperire

Episodul doi se desfășoară integral în școala lui Jamie și Katie. Profesorii sunt depășiți, confuzi, chiar speriați. Cu toate astea, cooperează. Nu încearcă să minimizeze, să ascundă sau să mute responsabilitatea. Administrația școlară oferă acces la dosare, la mărturii, la spațiile fizice necesare anchetei.

Investigația descoperă un univers paralel: cyberbullying, ideologie ”manosphere”, umilințe online pe care adulții nici măcar nu și le pot imagina.

Sistemul a eșuat — dar eșecul este recunoscut, nu negat

Psihologul forensic, lecția cea mai importantă

Episodul trei — considerat de critici unul dintre cele mai intense ore de televiziune din ultimii ani — prezintă evaluarea psihologică a lui Jamie de către Briony Ariston, un psiholog forensic.

Briony nu este terapeutul lui Jamie. Nu este acolo să-l ajute, să-l valideze sau să-i ofere suport emoțional. Este acolo să evalueze. Înțelege Jamie natura și consecințele faptelor sale? Are capacitatea de a participa la propriul proces? Care sunt factorii psihologici relevanți pentru instanță?

Scena culminantă — când Jamie o întreabă ”Mă placi?” și Briony nu răspunde — a generat dezbateri intense. Pentru unii, este un moment de cruzime. Pentru profesioniștii care înțeleg distincția dintre roluri, este exact ceea ce trebuia să fie făcut.

Mai jos puteți citi ce a făcut și ce nu a făcut - toate corect - psihologul forensic (repet, nu terapeutul!):

Ce face Briony:

Menține neutralitatea evaluativă pe tot parcursul sesiunii. Nu oferă validare emoțională care ar putea fi interpretată ca alianță. Nu confundă evaluarea cu terapia. Documentează comportamentele observabile fără a le interpreta moralizator. Își păstrează reacțiile emoționale personale pentru după sesiune.

Ce NU face Briony:

Nu îl etichetează drept ”monstru” sau ”psihopat”. Nu îl absolvă de responsabilitate. Nu face predicții despre viitorul lui. Nu oferă sfaturi sau îndrumări terapeutice. Nu depășește limitele mandatului său profesional.

Finalul serialului arată că Jamie ajunge să conștientizeze proporțiile actului săvârșit.

Nu pentru că psihologul l-a ”împins” într-o direcție sau alta — ci pentru că sistemul, în ansamblul său, i-a oferit spațiul să proceseze realitatea fără să-i impună o identitate.

Partea II:

Cum au reacționat psihologii români

În zilele care au urmat crimei din Cenei, psihologii români s-au grăbit să comenteze. Unele comentarii au fost echilibrate și profesionale.

Altele, însă, au dezvăluit o problemă pe care mulți dintre noi o simțim, dar despre care vorbim rar: confuzia între rolurile profesionale.

Precizare importantă:

Nu voi numi psihologii ale căror comentarii le analizez. Nu pentru că ar fi anonimi — postările lor sunt publice — ci pentru că scopul acestui articol nu este să rușinez anumiți indivizi.

Sopul este să identificăm pattern-uri de gândire care afectează negativ întreaga profesie.

Pattern-uri pe care, sincer, le-am văzut și la mine în anumite momente ale carierei.

Cazul 1: confuzia între evaluare și terapie

O psiholoagă cu vizibilitate a publicat o analiză extinsă în care compară cazul din Cenei cu miniseria ”Adolescence”. Până aici, totul este legitim.

Dar apoi ajunge la o concluzie care merită examinată: psihologul forensic din serial ar fi greșit pentru că nu l-a validat pe Jamie.

Citez din postarea sa: ”Copilul (Jamie) o imploră practic să vadă și ceva bun în el, altceva decât criminalul. [...] Ea nu îi dă nimic. Nu vrea să separe fapta de om. Se mărginește doar la a fi un profesionist corect.”

”Se mărginește doar la a fi un profesionist corect” — această frază condensează perfect problema. Pentru autoarea postării, profesionalismul corect pare insuficient. Ar fi trebuit să fie și altceva — ”uman”, ”empatic”, ”validant”.

Dar Briony Ariston nu era acolo ca terapeut. Era evaluator forensic. Clientul ei nu era Jamie — era sistemul de justiție. Rolul ei era să producă o evaluare obiectivă, nu să ofere suport terapeutic.

Psiholoaga continuă: ”Alegerea asta a fost o intervenție în sine, l-a trimis spre o identitate de psihopat, pentru că Jamie era într-un moment identitar critic.”

Această afirmație ridică mai multe întrebări profesionale.

În primul rând, inversează logica. Tocmai validarea ar fi constituit intervenția nepermisă, nu neutralitatea.

În al doilea rând, supraestimează dramatic puterea unei singure interacțiuni — ideea că un evaluator forensic poate ”trimite” pe cineva spre psihopatie printr-o sesiune de evaluare contrazice ce știm despre dezvoltarea personalității. Trăsăturile antisociale au etiologie complexă — genetică, neurobiologică, pattern-uri de atașament timpuriu, traumă cumulativă. Nu se ”creează” printr-o evaluare.

Când i s-a atras atenția asupra acestor distincții, psihologul a răspuns: ”Faptul că era acolo ca evaluator nu o scapă de responsabilitate.”

Acest răspuns dezvăluie o neînțelegere a ce înseamnă rolurile profesionale și de ce există limite între ele.

Cazul 2: întrebări care presupun răspunsuri

O altă psiholoagă a publicat o analiză mai extinsă, punând întrebări aparent retorice: „Ce măsuri concrete s-au luat până acum? Au existat ședințe reale de consiliere? S-au făcut trimiteri la specialiști pentru evaluări psihologice mai riguroase?”

Acestea sunt întrebări legitime despre sistem. Dar modul în care sunt formulate implică răspunsuri: că dacă ar fi existat toate acestea, crima nu s-ar fi întâmplat. Că responsabilitatea este difuză, distribuită, colectivă — nicăieri și pretutindeni.

Observațiile despre deficiențele sistemului sunt parțial corecte. Dar analiza face un salt logic de la ”sistemul are probleme” la ”aceasta explică crima”, fără să demonstreze legătura cauzală.

Mai problematică este fraza: ”Copiii cu probleme de comportament nu trebuie stigmatizați, ci monitorizați și sprijiniți profesionist.”

Corect în principiu.

Dar în contextul unei crime planificate timp de o lună, executate cu brutalitate și urmate de încercări de acoperire, expresia ”probleme de comportament” devine un eufemism care poate minimiza realitatea.

Pattern-ul comun

Ambele analize — și altele similare care au circulat în zilele următoare — împărtășesc câteva caracteristici care merită reflecție:

• Externalizarea responsabilității

Agresorii devin produse ale mediului, victime ale sistemului, rezultate ale neglijenței colective. Răspunderea individuală poate dispărea într-o ceață de factori contextuali.

• Confuzia între explicație și justificare

Da, există factori care contribuie la violența extremă. Înțelegerea lor nu înseamnă că fapta devine mai puțin gravă sau că agresorii sunt mai puțin responsabili.

• Depășirea competențelor

Psihologii clinicieni comentează despre proceduri forensice, evaluări medico-legale, politici publice și sistemul de justiție — domenii în care nu toți avem formare adecvată.

• Absența nuanțelor clinice

Termeni ca ”traumă”, ”empatie”, ”validare” sunt folosiți uneori ca formule generale, fără rigoarea conceptuală pe care formarea profesională ar trebui să o asigure.

Partea III:

O problemă de sistem, nu de indivizi

Reacțiile publice ale psihologilor români la cazul din Cenei nu sunt accidente individuale. Sunt simptome ale unei probleme sistemice pe care mulți colegi o recunosc în privat, despre calitatea și structura formării profesionale.

Vreau să fiu foarte clar aici:

Există psihologi excelenți în România. Îi cunosc personal pe unii dintre ei. Tocmai acești colegi sunt cei mai frustrați de standardele variabile care le diminuează profesia în ochii publicului.

Problema nu este că psihologii români ar fi incompetenți ca indivizi — problema este că sistemul nu oferă întotdeauna instrumentele pentru excelență.

Comparația cu standardele britanice

În Regatul Unit, pentru a deveni psiholog forensic — specialitatea relevantă pentru cazuri ca cel din Cenei sau cel din ”Adolescence” — parcursul include: licență acreditată de British Psychological Society, master în Psihologie Forensică cu curriculum standardizat, calificare doctorală cu 2-4 ani de practică supervizată și evaluări riguroase, înregistrare la Health and Care Professions Council, și dezvoltare profesională continuă obligatorie.

Întregul proces durează minimum 7-8 ani după liceu și implică evaluări multiple, supervizare intensivă și demonstrarea competențelor în contexte reale.

Realitatea românească

În România, formarea urmează un alt traseu. Totul începe cu o licență cu un curriculum variabil între universități, master opțional pentru unele specializări, stagiatură adesea formală, atestare de către Colegiul Psihologilor — proces mai degrabă birocratic și formare continuă bazată pe ”credite” care nu garantează întotdeauna competențe noi.

Problema nu este doar durata sau structura, ci și conținutul și rigoarea. Și aceasta nu este vina psihologilor individuali — este o problemă de politică educațională și reglementare profesională.

Formarea continuă. Mai pe scurt, industria creditelor

Sistemul de credite profesionale în România a generat o industrie paralelă: cursuri concepute nu pentru a dezvolta competențe, ci pentru a bifa cerințe administrative. Psihologii participă la programe de ”formare” care promit zeci de credite pentru câteva zile de prezentări. Conținutul poate fi repetitiv, teoretic și deconectat de practica reală.

Mulți colegi sunt frustrați de acest sistem. Vor să învețe, vor să crească profesional — dar opțiunile de calitate sunt rare și scumpe. Când Colegiul recunoaște cursuri slabe și oferă creditele necesare pentru reautorizare, presiunea pentru excelență dispare.

Infiltrarea pseudoștiinței

O problemă și mai gravă este acceptarea în practica psihologică românească a unor metode fără suport științific solid. Diverse forme de terapii alternative își găsesc practicanți printre psihologii autorizați.

Colegiul Psihologilor nu are mecanisme suficient de eficiente de a sancționa practicile pseudoștiințifice. Rezultatul este o profesie în care granița dintre psihologia bazată pe dovezi științifice și abordări nevalidate poate deveni neclară pentru public.

Ce putem face

Crima din Cenei nu este doar o tragedie socială. Este și un test pentru profesiile care ar trebui să ajute societatea să înțeleagă și să prevină astfel de evenimente.

Ce ne arată miniseria ”Adolescence”

Profesionalismul nu exclude umanitatea, dar nici nu se confundă cu ea. Fiecare rol are limite și că aceste limite există pentru motive bune. Un sistem care funcționează nu are nevoie de eroi individuali, ci de competență distribuită. Nu în ultimul rând, evaluarea nu înseamnă judecată morală, ci documentare riguroasă.

Ce ne arată reacțiile din România

La noi, vedem că granițele între roluri profesionale pot fi neclare în mintea unor practicieni. Că limbajul psihologic este folosit uneori mai degrabă retoric decât analitic. Că formarea profesională nu construiește întotdeauna competențele necesare pentru cazuri complexe.

Ce ar trebui să se schimbe

Standardizarea și ridicarea nivelului formării inițiale în psihologie. Introducerea unor specializări forensice cu trasee clare și cerințe riguroase. Reforma sistemului de formare continuă pentru a prioritiza competențe, nu credite. Mecanisme eficiente de sancționare a practicilor pseudoștiințifice. O cultură profesională care valorizează limitele de rol și rigoarea conceptuală.

Ce poți face tu

Dacă ești psiholog:

Întreabă-te, înainte de orice comentariu public: ”am competență specifică în acest domeniu? Este rolul meu să comentez acest caz? Aduc claritate sau adaug la confuzie?” Nu trebuie să comentezi tot — tăcerea profesională este și ea o formă de competență.

Dacă ești client sau pacient:

Verifică dacă psihologul tău are formare în domeniul în care te consultă. Întreabă despre metodele pe care le folosește și despre baza lor științifică. Nu toate titlurile sunt egale, nu toate formările sunt echivalente.

Dacă ești jurnalist sau formator de opinie:

Când cauți un psiholog pentru comentarii, verifică-i specializarea. Un psiholog clinician nu este automat expert în psihologie forensică, la fel cum un cardiolog nu este automat expert în neurochirurgie.

Dacă ești părinte sau educator:

Fii atent la semnalele de alarmă, dar nu te baza pe „expertiza” de pe rețelele sociale. Caută profesioniști cu formare solidă și cu experiență documentată.

O invitație, nu un rechizitoriu

Acest articol nu este menit să rușineze pe nimeni. Este menit să deschidă o conversație pe care breasla psihologilor o evită de prea mult timp.

Mulți colegi simt la fel. Mulți sunt frustrați de formările de slabă calitate, de pseudoștiința tolerată, de confuzia publică despre ce poate și ce nu poate psihologia. Dar sistemul nu oferă întotdeauna spații sigure pentru aceste conversații.

Poate că acest articol poate fi un asemenea spațiu. Nu pentru a ne ataca unii pe alții, ci pentru a ne întreba împreună și să găsim răspunsul la întrebarea ”cum putem fi mai buni?”

Dovada că aceste schimbări sunt necesare nu este doar cazul din Cenei. Dovada este realitatea în care trăim zi de zi — cea pe care o construim și o împărțim cu cei din jur.

---

Dacă acest articol ți-a provocat gânduri sau reacții, te invit să le împărtășești în comentarii. Dacă ești psiholog și simți la fel, spune-o. Dacă nu ești de acord, explică de ce.

Conversația este mai importantă decât consensul.

Pentru mai multe analize pe teme de psihologie socială, operații informaționale și comunicare strategică, abonează-te la acest Substack.