Mi-aș fi dorit să mă fi lovit
Paradoxul femeilor care au supraviețuit tentativelor de omucidere. De ce absența violenței fizice este, de multe ori, cel mai periculos semnal
Lara avea 29 de ani când soțul ei a încercat să o omoare.
Nu fusese lovită niciodată în cei doi ani de relație. Nu primise nici măcar o palmă. Nici un pumn. Nimic din ceea ce ar fi recunoscut de toată lumea drept “violență”.
De aceea, când cercetătorii au întrebat-o cum își explică retrospectiv relația, Lara a spus ceva care pare, la prima vedere, de neînțeles:
“Mi-aș fi dorit să mă fi lovit. Da, ar fi fost cel mai bun lucru pentru mine. Nu sunt proastă; știu că nu ar trebui să stau cu un bărbat violent și jur pe Dumnezeu că n-aș fi stat, dacă ar fi fost violent. Mă crezi?”
Acest paradox - dorința retrospectivă de a fi fost supusă violenței fizice - este nucleul unui studiu publicat recent (2025) în Psychology of Violence, care răstoarnă aproape tot ceea ce credem că știm despre violența în relații.
CERCETAREA
Dr. Hila Avieli, de la Universitatea Ariel din Israel, a intervievat 14 femei care au supraviețuit tentativelor de omucidere din partea partenerilor de viață. Vârstele lor erau cuprinse între 26 și 63 de ani. Durata relațiilor: de la 2 la 31 de ani.
Metodologia a fost una calitativă - analiza fenomenologică interpretativă - ceea ce înseamnă că cercetătoarea a fost interesată de experiența subiectivă a acestor femei, de felul în care ele înțeleg retrospectiv relația care aproape le-a costat viața.
Rezultatele au conturat trei teme centrale:
Eșecul de a recunoaște violența în relație
Dinamici relaționale precare și tumultuoase
Dependența ca forță motrice în relație
Observația cea mai surprinzătoare? Majoritatea participantelor (10 din 14) nu fuseseră supuse violenței fizice pe durata relației. Totuși, toate fuseseră victime ale unor comportamente coercitive, agresive și abuzive care, retrospectiv, nu au fost identificate ca atare.
ÎNCHISOAREA FĂRĂ GRATII
Evan Stark, sociolog american, a introdus în 2009 conceptul de “control coercitiv” pentru a descrie un fenomen pe care statisticile tradiționale despre violența domestică îl ratau sistematic.
Controlul coercitiv nu este despre lovituri. Este despre microreglementarea vieții cotidiene - un sistem elaborat de izolare, intimidare, degradare și control care creează ceea ce Stark numește “o închisoare personală”.
Diferența fundamentală:
Violența fizică lasă urme vizibile
Controlul coercitiv nu lasă nimic - decât o femeie care se simte “micșorată”, izolată, dependentă, dar incapabilă să explice exact de ce
Lucy, una dintre participantele la studiu, căsătorită 18 ani cu bărbatul care a încercat să o omoare, descrie:
“Când eram cu el, eram oarbă; azi pot spune că am ales să fiu oarbă. [...] Îmi iubeam casa, îmi plăcea să fiu acasă, dar în fiecare zi, când el intra pe ușă, era ca și cum o umbră cădea peste întreaga casă; mergea din cameră în cameră, criticând totul, furios. De ce? Cine știe? [...] Privind înapoi, cu ce știu acum, da, bineînțeles, era violent! Un bărbat violent și o relație violentă!”
Umbra.
Nu bătaia. Nu strigătele. Doar umbra.
ROLLERCOASTER-UL CARE UCIDE
Al doilea pattern identificat de studiu este poate cel mai insidios: dinamicile tumultuoase, oscilația constantă între extreme. Dragostea cu năbădoi, pe care o admirăm în filme și la care poate chiar visăm.
Maggie, căsătorită 2 ani cu bărbatul care a încercat să o sugrume, povestește:
“Din momentul în care ne-am cunoscut, era ca un rollercoaster. Aveam certuri uriașe și apoi împăcări epice, și atunci, nu recunoșteam, nici măcar mie, dar îmi plăcea. Mă plictisesc foarte repede, și asta era incitant, simțeam că nu știu niciodată ce urmează.”
Cercetătorii în domeniul relațiilor abuzive numesc acest pattern “cycling relationships” - relații caracterizate prin despărțiri și împăcări repetate. Studiile arată că aceste cupluri au de două ori mai multe șanse să experimenteze agresiune fizică și psihologică.
Dar cel mai periculos element al rollercoaster-ului nu este violența în sine - ci normalizarea. Când oscilația devine normalitate, victima își pierde calibrarea. Nu mai știe cum arată o relație stabilă. Nu mai are referință.
DEPENDENȚA
Al treilea pattern identificat de studiu este dependența - nu neapărat financiară, ci structurală, emoțională, existențială.
Nina, împreună cu partenerul ei de 12 ani când acesta a atacat-o, descrie:
“Îl avea doar pe tatăl lui în viață și nu era conectat cu nimeni altcineva în afară de mine. Îi plăcea când eram doar noi doi, fără întreruperi. [...] După un timp am aflat de problema lui cu jocurile de noroc. Se pare că a pierdut aproape toți banii noștri. A spus că nu mi-a zis pentru că îi era rușine și cred că chiar îi era.”
Atacul a venit când Nina a încercat să-și afirme un minimum de autonomie.
Nadine, căsătorită 31 de ani, are o perspectivă și mai clară:
“Ura faptul că voiam să-mi deschid aripile și să fac ceva pentru mine. Nu putea accepta că sunt persoana mea proprie. Voiam să mă întorc la muncă [...] și el mă punea mereu la pământ, întrebând cum pot să merg la muncă când lucrurile nu se fac în casă. Voia ca eu să depind de el. Avea nevoie de asta.”
Cercetătorii numesc acest mecanism “backlash” - reacția violentă ca răspuns la percepția unei pierderi de control. Când femeia începe să se miște spre autonomie, bărbatul agresiv escaladează.
DE CE CONTEAZĂ TOATE ASTEA
Implicațiile acestui studiu sunt profunde și trebuie tratate cu atenție.
În primul rând, recunoașterea violenței domestice doar prin prisma violenței fizice este o eroare care poate fi drumull către crimă. Sistemele de protecție, procedurile juridice, chiar și percepția publicului - toate sunt calibrate pe modelul “bărbatul care lovește”. Controlul coercitiv rămâne în mare parte invizibil.
În al doilea rând, victimele înseși sunt cele mai expuse la această orbire. Reprezentarea socială a violenței domestice - violență = bătaie - funcționează ca un filtru cognitiv care face controlul coercitiv de nerecunoscut. Femeile din studiu nu s-au considerat victime tocmai pentru că nu aveau vânătăi.
În al treilea rând, omuciderea din partea partenerului intim nu este o “crimă pasională” spontană. Este punctul final al unui proces de escaladare. Studiul contrazice direct narațiunea populară a “bărbatului care și-a pierdut mințile într-un moment de furie”. În realitate, traiectoria este lungă, previzibilă pentru cine știe să citească semnele - și invizibilă pentru cine nu știe.
CONCLUZIE: CE ÎNSEAMNĂ “SEMNELE”
Dacă ar trebui să extrag o singură lecție din acest studiu, ar fi aceasta:
Semnele de avertizare nu arată așa cum ne așteptăm să arate.
Nu sunt vânătăile. Nu sunt strigătele. Nu sunt apelurile la 112.
Sunt:
Umbra care cade peste casă când el intră pe ușă
Tăcerea prelungită ca o formă de pedeapsă
Izolarea treptată de oricine altcineva
Rollercoaster-ul emoțional prezentat ca “pasiune”
Dependența totală mascată în “grijă”
Încercările femeii de autonomie care sunt întâmpinate cu furie
Și poate. cel mai important, este sentimentul că “ceva nu e în regulă”, chiar dacă nu poți defini exact despre ce anume este vorba.
Acel sentiment este semnalul.
Absența vânătăilor nu înseamnă absența pericolului.
Studiu: Avieli, H. (2025). “I Wish He Had Hit Me”: Female Survivors’ Retrospective Insights Into Relationships With Male Partners Who Attempted to Kill Them. Psychology of Violence, 16(1), 90-101.