Robinetele
Ce s-a întâmplat la Ceuta și de ce ne privește și pe noi
În 30 iulie 2026, aproximativ șaizeci de mii de marocani, majoritatea tineri, au intrat în Ceuta – enclava spaniolă de pe teritoriul Africii – pentru ca apoi, a doua zi, majoritatea să se întoarcă acasă. O parte dintre ei s-au întors de bunăvoie, o parte prin repatriere rapidă, efectuată de autorități.
Ce s-a întâmplat?
În data de 29 iunie 2026 (publicată pe 8 iulie), cea mai înaltă instanță spaniolă a hotărât că oamenii care ajung pe mare în Ceuta nu pot fi trimiși acasă urmând proceduri simple.
Numai că între hotărârea curții spaniole și agitația mulțimii a mai fost o verigă: interpretarea. Premierul spaniol a spus-o clar — rețelele de traficanți au tradus decizia într-o promisiune, care apoi s-a transformat în zvon, iar zvonul a mișcat în 24 de ore mai mulți oameni decât câți locuitori are Ceuta.
În aceeași zi, 30 iulie, la Rabat, se sărbătorea Ziua Tronului, iar Casa Albă transmitea un mesaj în care Statele Unite își reafirmau recunoașterea suveranității marocane asupra Saharei Occidentale și declarau planul de autonomie ca fiind ”singura bază” pentru o soluție, adăugând imediat că orice altă cale e inacceptabilă.
Nu am nicio dovadă că cele două lucruri sunt legate. Dar dacă cineva ar fi vrut să aplice presiune pe Madrid cu un cost minim, 30 iulie era ziua perfectă.
Pachetul european pe migrație și azil a intrat în aplicare pe 12 iunie 2026, cu patruzeci și opt de zile înaintea evenimentelor, și conține pentru prima dată instrumente explicite împotriva instrumentalizării imigranților de către state terțe — categorie juridică creată după ce Belarusul a creat aceeași problemă Poloniei și Lituaniei în 2021. Instrumentul exista. Era proaspăt intrat în vigoare. Iar răspunsul european a fost oferta de sprijin Frontex și cererea Italiei ca Spania să fie suspendată din Schengen.
Un stat membru atacat a fost, instantaneu, atacat din nou de un alt stat membru. Este ceva ce ar trebui să ne dea de gândit.
Dacă comparăm fluxul de imigranți cu apa care curge de la un robinet, observăm trei componente importante: statul sursă care controlează acest flux, statul țintă, care nu are un instrument complementar, deci nu poate riposta. Și, cel mai important, un arbitru care, de cele mai multe ori, nu are cum să fie neutru. Spania are o singură monedă reală în relația cu Marocul — poziția pe Sahara Occidentală. Dar ca să acuze Rabatul de instrumentalizare, ar fi trebuit să deschidă exact acel dosar. Dosar pe care Washingtonul îl declarase închis. De aceea premierul spaniol a vorbit despre ”mafii” și despre relații ”excelente” cu Rabatul.
Să lăsăm criza spaniolă deoparte. Tocmai se liniștește. Se pot pune acum întrebări despre cine și ce robinete are la dispoziție pentru a pune presiune pe România.
Dar mai întâi, să arătăm că există un robinet de mobilitate pe care îl ținem noi. Se cheamă articolul 11 din Legea 21/1991, redobândirea cetățeniei române, iar prin el România a produs, în treizeci de ani, câteva sute de mii de cetățeni europeni în Republica Moldova. Cifra exactă e disputată, dar ordinul de mărime e undeva între o cincime și o treime din populația de peste Prut. Nu e vorba de dreptul de a intra; moldovenii circulă fără vize în Europa din 2014. Este vorba de dreptul de a rămâne, de a munci și de a vota. Nu spun că e greșit. Spun doar că este o pârghie și că este privită ca atare în alte capitale.
Acest subiect va deveni european în ziua în care Republica Moldova intră într-o criză de securitate și zeci de mii de oameni vor descoperi că au deja pașaport european. Ne uităm cu neliniște la robinetele altora, în timp ce noi îl ținem deschis pe singurul care produce cetățeni ai Uniunii într-un stat din afara ei.
Pârghia cea mai evidentă pe care o au statele europene asupra noastră este cea legată de diasporă, formată din milioane de cetățeni care pot schimba logica politică de la București și de care clasa politică își amintește în campanii. Aici nu se pune problema de a deschide un robinet. Nu. Aici este suficient ca un robinet să se închidă. Să nu mai permită să curgă cetățeni români în vestul Europei. Reintroducerea controalelor interne, restricționarea accesului la beneficii, înăsprirea condițiilor de ședere, o campanie electorală italiană sau germană în care imigrantul român devine iar subiectul principal negativ. Am văzut în episodul Ceuta că primul gest al unui stat membru a fost să ceară excluderea altui stat membru din spațiul Schengen.
Dacă asta a fost reacția față de Spania, care e fondator al pieței unice și a șasea economie a Uniunii, ar fi interesant să ne întrebăm cum ar arăta reacția față de noi.
Veți spune că vom apela la acel arbitru, care este părtinitor. România spune că Statele Unite sunt principalul partener al său. Ok. Dar Statele Unite spun același lucru? Asta în condițiile în care vorbim de o dispută între mai mulți parteneri strategici ai lor?
Am amintit de diasporă pentru că este un subiect important, care poate intra în logica robinetelor.
Pe de altă parte, principala problemă a României, similară cu Ceuta, vine dinspre Marea Neagră.
Turcia găzduiește în acest moment aproximativ 2,2–2,3 milioane de sirieni, care se află sub protecție temporară, în scădere de la un vârf de 3,7 milioane în 2021, plus circa 150.000 de refugiați și solicitanți de azil de alte naționalități. De la căderea regimului Assad, în decembrie 2024, agenția ONU pentru refugiați a înregistrat aproximativ 640.000 de întoarceri din Turcia în Siria. Ce nu se spune peste tot este că, de la 1 ianuarie 2026, sirienii refugiați în Turcia nu mai beneficiază de asistență medicală gratuită și trebuie să plătească aceleași contribuții ca cetățenii turci. În plus, Ankara și-a anunțat intenția de a elimina cu totul statutul de protecție temporară. În paralel, serviciul umanitar al Comisiei Europene menționează că întoarcerile în Siria au fost limitate de probleme de securitate, de asigurarea de locuințe și de infrastructură și că nu sunt încă întrunite condițiile pentru o repatriere sigură, voluntară și demnă.
Să construim un scenariu, bazat pe câteva condiții:
Condiția A. Ankara elimină formal protecția temporară pentru cei ~2,2 milioane de sirieni, așa cum a anunțat, în timp ce serviciul umanitar al Comisiei continuă să constate oficial că nu sunt întrunite condițiile de întoarcere. Rezultatul? Două milioane de oameni fără niciun sprijin într-o țară și fără motivația de a se întoarce acasă.
Condiția B. Un blocaj la renegocierea finanțării europene sau o tensiune într-un dosar regional. Ankara doar va repeta scenariul din 2020 la Evros, când a anunțat că nu mai oprește deplasările spre Europa. Nu trebuie decât un anunț, pe o singură rețea socială.
Condiția C. Sezon: mai–septembrie. Marea Neagră e navigabilă, frontiera terestră e practicabilă.
Condiția D — cea care ne privește direct. Bulgaria se saturează imediat. Sofia are un istoric în ceea ce privește instabilitatea guvernamentală și o capacitate de primire redusă. Și atunci, reflexul va fi evident: îi va transfera. Ca să fim cinstiți până la capăt: București va face același lucru. Îi vom transfera în Europa de vest. Să ne amintim că de la 1 ianuarie 2025 nu se mai fac controale la granițele cu Bulgaria și Ungaria.
Ce vom vedea noi. Nu 60.000 într-o zi. Vom vedea între câteva mii și câteva zeci de mii de imigranți, pe parcursul a mai multe săptămâni, majoritatea în tranzit. Asta pentru că nimeni nu vrea să rămână în România. Nu suntem țară de destinație. Botoșaniul nu este Frankfurt.
Turcia a preluat, timp de zece ani, o sarcină pe care niciun stat european nu a dorit să și-o asume. Peste două sute patruzeci de mii de sirieni au primit cetățenie turcă, sute de mii de copii s-au născut acolo. Nu Ankara a creat situația asta. Europa a plătit ca să nu fie obligată să se ocupe de ea. Problema nu e reaua-credință turcă. Problema e că Europa a construit o dependență și a spus că a găsit soluția.
Și încă ceva. Marocul este un aliat major non-NATO al Statelor Unite. Turcia stă cu noi la aceeași masă, ca aliat NATO. Spania putea, cel puțin teoretic, să caute o coaliție. Împotriva unui aliat nu ai ce coaliție să cauți.
Reacția publicului românesc la Ceuta a fost unilaterală. Nu pentru că românii ar fi mai ostili decât alții, ci pentru un motiv banal: niciun actor politic de la noi nu pierde nimic dacă tace și nu câștigă nimic dacă nuanțează. Contra-argumentarea are un cost mare și niciun beneficiu. Iar o reacție publică previzibilă, uniformă și necontestată, așa cum a fost cea oficială, este cea mai ieftină acțiune, pentru că nu trebuie să convingi pe nimeni de nimic nou, doar e suficient să saturezi ceva ce există deja. Să fii prezent în cor și să nu cânți altceva.
Iar asta ne duce la contradicția despre care nu avem curaj să discutăm. România importă forță de muncă, cu contingente aprobate de guvern și lasă să se sedimenteze simultan un cadru public în care ”imigrant” devine sinonim cu ”agresor”. Cele două nu pot coexista mult timp.
Ce să urmărim, în continuare? Dacă spațiul Schengen începe să se fragmenteze prin controale interne extinse. Dacă vreun actor politic român plătește un cost pentru că a ieșit din cadrul dominant. Dacă limbajul folosit despre Ceuta migrează, până în primăvară, către muncitorii străini legali din România sau la refugiații sirieni de pe teritoriul Turciei. Și dacă Consiliul JAI mai produce și altceva decât comunicate.